frunzisul e impaturit de soapte. Multe soapte. E trecut de miezul noptii. Gandurile-mi apar in fata. Bune. Rele. Ies tipetele din perete... si ma sugruma. Durerea mi-o curma. Par atat de sigura, insa nesiguranta ma ucide. Inceet... incet Am nevoie de iubire... si de apreciere. De ce sa nu apreciezi un om care merita tot respectul si alegi sa apreciezi prostia, falsitatea, mediocritatea?!
Sensibilitatea omului este inascuta, insa majoritatea o pierd pe parcurs. Ce frumos este sa privesti stelele... si sa visezi...
Eu iubesc lumea. Iubesc natura ce ma inconjoara. Dragostea mi-a ocupat tot timpul in ultima vreme. De fapt, nu pentru asta traim? Pentru a primi si a darui iubire, deci pentru a fi fericiti? Si m-am gandit ca ar fi cazul sa ma culc, dar este atat de placuta noaptea, atat de linistitoare, e tot ceea ce iti trebuie.
Merg pe strada. Vad oameni cu chipuri luminate. Ei sunt fericiti oare? Sunt cu adevarat fericiti sau vor doar sa para? Dar cu ce rost sa se prefaca fericiti? Fericirea nu se obtine deloc usor. Vine cand te astepti mai putin, si bineinteles ca te paraseste. Te lasa singur... si tu o chemi, dar nu vine... a plecat departe.
Ador sa ies seara. Vantul imi mangaie fata, parul mi-l atinge cu delicatete, imi saruta buzele cu atata tandrete. Iubesc luna. Dar mereu o vad trista. Sau poate este propria-mi reflectie.
Sunt oameni care traiesc degeaba, absolut degeaba. Sunt oameni care nu cunosc niciodata fericirea. Trist, nu? Daca va ve-ti pune vreodata intrebari existentiale, ve-ti vedea ca nu exista raspunsuri la toate intrebarile. Ve-ti vedea ca exista prea multe intrebari si prea putine raspunsuri. Daca ve-ti cauta mai departe, ve-ti inebuni iremediabil. Succes!
No comments:
Post a Comment